Terapii alternative

Terapii complementare si alternative, medicina integrativa, psihologie

logo
                        

adm

Dat fiind că am un blog popular cu foarte mulţi cititori din întreaga lume, mulţi dintre ei din domeniul medical, aud foarte des astfel de poveşti. Când am început să împărtăşesc aceste relatări aparent autentice cu ceilalţi cititori ai mei, am fost literalmente inundată cu poveşti incredibile din partea acestora, care aproape că mi-au blocat căsuţa de email. De pildă, o femeie care suferea de boala lui Lou Gehrig mi-a povestit că s-a dus la vindecătorul Ioan al lui Dumnezeu, iar când s-a întors medicul ei neurolog a decretat-o vindecată. Un bărbat paralizat a făcut un pelerinaj la izvorul vindecător din Lourdes şi s-a întors acasă pe picioare. O femeie cu cancer ovarian în faza a 4-a a „ştiut” pur şi simplu că nu va muri, iar la ora actuală, zece ani mai târziu, continuă să trăiască, înconjurată de iubirea şi sprijinul celor dragi. Unui bărbat cu arterele coronare blocate diagnosticat după un atac de cord i s-a spus că va muri în mai puţin de un an dacă nu va face o operaţie pe cord deschis. El a refuzat operaţia, a mai trăit 20 de ani şi a murit la vârsta de 92 de ani, dar nu de inimă!

Auzind astfel de istorii, nu am putut să nu mă gândesc că era imposibil ca toţi aceşti oameni să fie nişte mincinoşi notorii. Pe de altă parte, dacă nu minţeau, singura explicaţie era că ceea ce învaţă studenţii în facultăţile de medicină convenţională nu acoperă nici pe departe întreaga realitate.
Întreaga poveste m-a pus pe gânduri. Orice medic ştie că există remisiuni spontane şi inexplicabile care apar uneori. De obicei, medicii ridică din umeri în astfel de cazuri şi îşi văd de viaţă, trăind cel mult o insatisfacţie pentru că nu îşi pot explica logic ce s-a întâmplat.

În ceea ce mă priveşte, m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva la baza fenomenului remisiunii stă un fel de control personal. Nu cumva putem învăţa ceva din ceea ce a făcut persoana căreia i s-a întâmplat „imposibilul”? Există oare similitudini între pacienţii care au acest noroc? Există modalităţi de a optimiza şansele unei remisiuni spontane, mai ales în cazurile în care nu există tratamente eficiente în instrumentarul medicinii standardizate? Ce pot face medicii pentru a facilita acest proces (dacă pot face ceva)?

Mi-a fost imposibil să nu mă întreb dacă nu aş da dovadă de iresponsabilitate şi dacă nu aş încălca Legământul sacru al lui Hipocrat în condiţiile în care nu aş examina deloc măcar posibilitatea ca pacienţii să aibă un anumit control asupra procesului lor de vindecare. Dacă îmi doream să fiu un medic bun, trebuia să fiu deschisă şi să îmi pun mintea în serviciul pacienţilor mei.

Pe de altă parte, simplele poveşti spuse în şoaptă de medici sau care circulă pe Internet nu mi s-au părut suficiente pentru a mă convinge. Având o educaţie ştiinţifică şi o natură sceptică, aveam nevoie de dovezi solide. Am început să caut astfel de dovezi, dar acestea nu s-au grăbit să apară.
Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a investiga zvonurile pe care le auzeam. Am început să le cer oamenilor care îmi spuneau astfel de poveşti să îmi aducă dovezi. Îmi puteau arăta mostre de ţesut pe care să le analizez la microscop? Puteam vorbi cu asistentul care opera aparatul de radiaţii? Puteam să îi consult fişa medicală?

De cele mai multe ori am fost dezamăgită. Când le ceream fişa medicală sau alte dovezi concrete, majoritatea oamenilor îşi cereau scuze şi îmi spuneau: „S-a petrecut cu atât de mult timp în urmă”, „A existat un studiu, dar nu mai am referinţele la el”, „Medicul meu s-a pensionat, aşa că nu te pot pune în contact cu el”, „Mi-au aruncat fişele medicale”.

Nu mai aveam acces nici chiar la cazurile de autovindecare la care am asistat personal la începutul carierei mele. Din păcate, nu păstrasem notiţe, nu mai îmi aduceam aminte numele pacienţilor şi nu ştiam cum să îi contactez. Mă izbeam pretutindeni numai de porţi închise.
Şi totuşi, cu cât puneam mai multe întrebări online, cu atât mai multe poveşti auzeam. Când am început să discut deschis cu prietenii mei medici, fiecare dintre ei mi-a relatat istorii incredibile legate de remisiuni spontane inexplicabile şi de pacienţi care s-au vindecat de boli „incurabile”, lăsându-i pe cei care i-au decretat în faze „terminale” să pară nişte neisprăviţi. Drama era că nimeni nu-mi putea aduce dovezi.

Eram deja extrem de intrigată, la limita obsesiei. Curiozitatea m-a determinat să fac cercetări mai amănunţite. După sute de email-uri şi zeci de interviuri, am ajuns să cred că acestor pacienţi ale căror poveşti au inundat cărţile cu iz metafizic şi Internetul li s-a întâmplat ceva real. Deşi este tentant să refuzi să crezi poveştile aparent ridicole ale pacienţilor care pretind că s-au vindecat singuri, dacă eşti un medic adevărat, căruia îi pasă sincer de pacienţi săi, nu poţi să ignori pur şi simplu ceea ce auzi. Cu cât asculţi mai mult, cu atât mai abitir începi să te întrebi de ce este capabil cu adevărat corpul.
Dacă îi desparţi de colegii lor critici şi rigizi, majoritatea medicilor vor recunoaşte deschis că procesul de vindecare se petrece la frontiera dintre planul fiziologic şi cel mistic, numitorul comun fiind de fiecare dată o minte lucidă şi puternică. Din păcate, puţini dintre ei îndrăznesc să spună cu voce tare ceea ce cred, de teama de a nu fi etichetaţi drept impostori.

Conexiunea dintre minte şi corp este susţinută de decenii de către pionierii medicinii. Cu toate acestea, ea nu a reuşit să devină o paradigmă acceptată de comunitatea medicală oficială. Când eram studentă la facultatea de medicină, mi-am luat diploma la destul timp după ce medici renumiţi de talia lui Bernie Siegel, Christiane Northrup, Larry Dossey, Rachel Naomi Remen sau Deepak Chopra au atras atenţia asupra conexiunii minte-corp, şi ai putea crede că învăţăturile lor au fost incluse în programa mea universitară. Adevărul este însă că nu am aflat şi nu m-am familiarizat cu adevărat cu munca lor decât la mult timp după ce am terminat facultatea de medicină. De fapt, nici măcar nu le-am citit cărţile decât după ce mi-am încheiat propriile cercetări.

Când am ajuns în sfârşit să le citesc, m-am enervat. Cum se făcea că nu ştiusem până atunci de aceşti medici inovatori, deschişi la minte şi la inimă? De ce nu erau recomandate cărţile lor ca lecturi obligatorii în facultăţile de medicină?

Cu cât aflam mai multe, cu atât mai pasionată deveneam, până când am ajuns să consider că am o misiune, fapt care m-a condus la ani de cercetare şi de publicare a rezultatelor obţinute. Am început astfel să citesc toate cărţile pe tema conexiunii minte-corp pe care am putut pune mâna. Am creat un blog şi am început să postez pe Tweeter şi pe Facebook informaţiile pe care le aflam, lucru care m-a condus la aflarea unui număr din ce în ce mai mare de poveşti care nu pot fi descrise altfel decât ca miracole medicale. Eram siderată. Dovezile pe care mi le doream au început să se acumuleze într-un ritm ameţitor. Din păcate, marea majoritate nu puteau fi considerate „ştiinţifice”, şi acesta era lucrul pe care mi-l doream cel mai mult, pentru ca să fiu absolut convinsă că aceste istorii nu erau minciuni sau prostii.

De aceea, am continuat să fac cercetări, dorindu-mi să îmi păstrez mintea deschisă, căci tocmai aflasem cât de mult influenţează mintea corpul fizic. O anumită parte din mine credea în conexiunea dintre minte şi corp, căci aceasta părea rezonabilă din punct de vedere intuitiv, dar o altă parte refuza cu înverşunare să creadă. Ca să pot ajunge să cred pe deplin ar fi trebuit să renunţ la foarte multe convingeri care mi-au fost inoculate atât de tatăl meu, un medic tradiţionalist, cât şi de profesorii mei de la facultatea de medicină.

Una din primele cărţi pe care le-am citit, Vindecarea din interior, scrisă de profesoara de la Harvard Anne Harrington, a fost o carte de istorie a medicinii minte-corp, care m-a făcut să mă simt ameţită din punct de vedere fizic şi care m-a răscolit până în străfunduri. Autoarea se referă la fenomenele minte-corp ca la nişte „corpuri care se comportă necorespunzător”, ceea ce înseamnă că uneori organismele nu reacţionează aşa cum „ar trebui” şi că singura manieră în care putem explica aceste mistere este prin intermediul puterii minţii .

Ca exemple de organisme care se comportă inadecvat, Harrington relatează poveştile copiilor care trăiesc în orfelinate şi care cresc cu un handicap comportamental şi mental deoarece nu beneficiază de iubire, chiar dacă nevoile fizice le sunt în întregime satisfăcute. Ea citează de asemenea 200 de cazuri de orbire care s-au produs într-un grup de femei cambodgiene silite de Khmerii Roşii să asiste la tortura şi la măcelărirea rudelor lor. Deşi medicii nu au reuşit să descopere nicio leziune oculară, femeile au pretins că „au plâns până când nu au mai văzut nimic ”.

În mod evident, se întâmpla ceva. Din ce în ce mai agitată, mi-am continuat cercetările, devenind din ce în ce mai fascinată de aceste lucruri şi dorindu-mi să înţeleg mecanismele care stăteau la baza lor. Ce dovezi există că mintea are puterea de a transforma corpul? Ce forţe fiziologice pot explica astfel de întâmplări? Ce putem face pentru a struni aceste puteri vindecătoare ale minţii?
Dacă aş fi putut răspunde la toate aceste întrebări, mi-aş fi putut lămuri nu doar istoriile aparent incredibile pe care mi le spuneau oamenii, dar şi menirea mea în viaţă şi rolul meu ca vindecătoare.
În perioada în care studiam conexiunea dintre minte şi corp, nu-mi era deloc clar care este locul meu în lumea medicinii. După 20 de ani de medicină, mă simţeam deziluzionată de sistemul nostru de îngrijire medicală, care mă obliga să consult 40 de pacienţi pe zi, într-un ritm mediu de şapte minute şi jumătate acordate fiecăruia, care nu îmi permiteau în niciun caz să stabilesc o legătură personală cu ei. Aproape că mi-am dat demisia când o pacientă veche mi-a spus că a dorit la un moment dat să îmi spună o chestiune delicată, pe care o ascunsese mult timp de mine. Repetase zile în şir ce dorea să îmi spună împreună cu soţul ei, dar când s-a văzut în faţa mea, nu a putut să o facă, întrucât mi-am ţinut tot timpul mâna pe mânerul uşii. A adăugat că aveam părul despletit şi halatul murdar. A bănuit că am stat toată noaptea aducând pe lume nou-născuţi – ceea ce probabil chiar am făcut. Deşi ştia că eram extrem de obosită, s-a rugat încontinuu să îi ating braţul, să mă aşez pe scaunul de lângă ea şi să îi ofer suficientă afecţiune pentru a stabili o legătură sufletească, astfel încât să se simtă în siguranţă şi să îşi ia inima în dinţi pentru a-mi spune problema cu care se confrunta.
Din păcate, ochii mei erau goi. Eram un simplu robot, prea obosit pentru a mai da drumul la mânerul uşii.
Când am citit scrisoarea femeii, am simţit că mă sufoc. Ştiam că nu am devenit medic pentru a practica acest tip de medicină. Am simţit dintotdeauna chemarea către medicină, la fel cum unii o simt pentru preoţie, dar nu pentru a da pe bandă rulantă reţete şi pentru a analiza mecanic analizele medicale, ci pentru a fi o vindecătoare. Ceea ce m-a atras către profesia de medic a fost exact dorinţa de a ţine oamenii de mână, de a ajunge la inima lor, de a-i reconforta şi de a le oferi mângâiere, de a-i ajuta să se vindece ori de câte ori era posibil şi de a alina singurătatea şi disperarea în cazurile în care vindecarea nu era posibilă.

Dacă pierdeam din vedere aceste lucruri, pierdeam practic totul. Fiecare nouă zi în care practicam profesia de medic mă îndepărta din ce în ce mai mult de integritatea mea. Cunoşteam tipul de medicină pe care dorea să îl practice sufletul meu, dar mă simţeam incapabilă să îmi asum conexiunea medic-pacient după care tânjeam şi mă simţeam victimizată de companiile de îngrijire medicală, de industria farmaceutică, de avocaţii specializaţi în malpraxis, de politicieni şi de ceilalţi factori care ameninţau să amplifice şi mai mult ruptura dintre mine şi pacienţii mei.

Am ajuns astfel să mă simt o impostoare, o şarlatană, o imitaţie din plastic a arhetipului medicului care doream să devin în perioada idealistă a studenţiei mele. Dar ce alternative aveam? Eram singura persoană care câştiga o pâine în familia mea, aveam încă de plătit creditul pe care îl făcusem în studenţie pentru a-mi plăti studiile, la fel şi cel făcut de soţul meu, ipoteca la casă, şi trebuia să depun bani într-un fond pentru colegiu pentru fiica mea recent născută. De aceea, nici nu se punea problema să îmi dau demisia.

Au urmat apoi o serie de evenimente în cascadă, care s-au petrecut în numai două săptămâni: câinele meu a murit, fratele meu mai mic, care era foarte tânăr, a făcut insuficienţă hepatică în urma administrării unui antibiotic comun (acesta fiind unul din efectele rar întâlnite ale medicamentului), iar tata, pe care le-am iubit foarte mult, a murit din cauza unei tumori la creier.
Aceasta a fost picătura care a umplut paharul.

Deşi nu aveam un plan B sau o plasă de siguranţă sub mine, am renunţat la medicină şi mi-am propus să nu mă mai întorc niciodată la aceasta. Am vândut casa, mi-am lichidat contul de pensie şi m-am mutat cu întreaga familie la ţară, pentru a duce o viaţă simplă. Am ajuns la concluzia că toată povestea cu menirea mea ca medic a fost o mare greşeală şi mi-am propus să devin artistă şi scriitoare.

Din păcate, am pierdut astfel contactul cu misiunea pentru care m-am născut pe acest pământ. Am petrecut câţiva ani scriind pe cărţi şi articole pe blog, şi făcând artă, dar niciuna din aceste activităţi nu mi s-a părut la fel de importantă ca şi chemarea către medicină pe care o simţisem în timpul şcolii. O parte din sufletul meu încă îşi mai dorea să le fie de folos oamenilor. Pictura şi scrisul mă făceau să mă simt solitară, chiar egoistă, ca şi cum m-aş fi complăcut în activităţile creatoare pe care le iubeam cu preţul menirii mele în această viaţă.

Aproape că nu mai puteam dormi noaptea, iar când totuşi adormeam, visam că îmi ajut pacienţii bolnavi, că stau la căpătâiul patului lor şi că le ascult poveştile fără să îmi ţin mâna pe clanţă şi privirea pe ceas. Mă trezeam apoi în lacrimi, ca şi cum aş fi deplâns pierderea unei părţi din sufletul meu.

În anul 2009 am început să scriu pe blog despre ceea ce îmi lipsea din profesia medicală, despre ceea ce iubeam la această meserie şi despre cauzele care m-au condus cândva la practicarea ei. Am scris despre faptul că privesc medicina ca pe o practică spirituală, la fel cum unii practică yoga sau meditaţia, perfecţionându-se continuu, dar fără să atingă vreodată măiestria absolută. Am vorbit despre relaţia medic-pacient, afirmând că este sacră (dacă este tratată cu respectul cuvenit) şi că tânjesc după ea. Am descris felul în care m-a rănit medicina, făcându-mă să îi rănesc la rândul meu pe alţii, fără să vreau.

Pacienţi şi terapeuţi de toate tipurile au început să îmi scrie email-uri, să îmi spună poveştile lor de viaţă şi să posteze comentarii pe blogul meu. În sufletul meu s-a retrezit astfel speranţa că aş putea fi de folos. Comunitatea oamenilor pe care i-am atras prin comentariile mele a început să mă vindece pe mine.
Aceasta a fost perioada în care am început să aud din ce în ce mai multe poveşti despre pacienţi din întreaga lume care s-au vindecat singuri de boli considerate incurabile şi terminale. În pofida rezistenţei mele iniţiale de a nu mă lăsa atrasă din nou în lumea medicinii, m-am trezit din ce în ce mai fascinată de conversaţiile care aveau loc pe blogul meu.

Nu îmi doream să mă întorc la medicină. De aceea, în primii ani am preferat să scutur din cap şi să privesc în direcţia opusă, chiar dacă Universul continua să îmi trimită semnale care îmi atrăgeau atenţia către chemarea mea de vindecătoare.

Ceea ce caracterizează însă o chemare este faptul că nu tu o alegi pe ea, ci ea te alege pe tine. De aceea, chiar dacă îţi poţi da demisia dintr-o slujbă, nu îţi poţi da demisia şi din chemarea pe care o ai.
Un lung şir de sincronicităţi m-a condus astfel pe o cale pe care nu mi-am planificat-o niciodată, ca şi cum aş fi fost condusă pas cu pas de firimiturile care îmi ieşeau în cale şi care mă conduceau către Sfântul Graal. Cărţile semnificative îmi cădeau singure în mână de pe rafturi. Medicii îmi ieşeau în cale şi îmi transmiteau mesaje. Oamenii din comunitatea mea online îmi trimiteau articole şi linkuri. În timp ce făceam drumeţii prin natură, în minte îmi apăreau viziuni neaşteptate şi nesolicitate. Noaptea aveam anumite vise specifice. Maeştrii mă chemau.

Am început astfel să mă trezesc din anestezia de lungă durată pe care mi-au indus-o anii de formaţie medicală şi de practică, şi spre uimirea mea, am început să văd lumina cu privirea mea încă înceţoşată. Întrebările care mă preocupau se derulau în succesiune logică, şi până să-mi dau seama ce fac, m-am trezit profund implicată în citirea diferitor articole, încercând să discern adevărul legat de ceea ce se întâmplă în corp atunci când mintea este sănătoasă şi de ce ne îmbolnăvim atunci când mintea este dezechilibrată. Cu această ocazie, mi-am dat seama că nu trebuie să cer analize medicale, să prescriu medicamente sau să operez pentru a le fi de folos oamenilor ca medic. Dimpotrivă, puteam ajuta un număr chiar mai mare de oameni descoperind adevărul legat de felul în care aceştia se pot vindeca singuri.

Ceea ce a urmat a fost o aprofundare a evangheliilor medicinii moderne: literatura medicală scrisă de colegii mei, în care am căutat dovezi ştiinţifice care să confirme că oamenii se pot vindeca singuri. Am căutat aceste dovezi în reviste prestigioase precum New England Journal of Medicine sau Journal of American Medical Association. Ceea ce am descoperit mi-a schimbat pentru totdeauna viaţa, şi nu pot decât să sper că ţi-o va schimba inclusiv ţie şi celor care îţi sunt dragi.
Această carte documentează călătoria mea către această descoperire şi îţi împărtăşeşte datele ştiinţifice pe care le-am identificat. Mie una, acestea mi-au schimbat complet perspectiva asupra manierei în care trebuie practicată şi primită medicina. După ce am citit aceste date, mi-am dat seama că nu voi mai accepta niciodată să îmi acopăr din nou ochii cu ochelarii de cal pe care i-am purtat până recent.

Există date ştiinţifice care susţin poveştile autovindecărilor aparent miraculoase pe care le auzim cu toţii în jurul nostru? Nu numai că există, dar chiar abundă. Există dovezi care atestă că omul îşi poate schimba fiziologia corpului prin simpla schimbare a conţinutului minţii sale, la fel cum se poate îmbolnăvi atunci când emite gânduri nesănătoase. Şi nu vorbesc aici numai despre bolile psihice, ci şi despre cele fizice. Cum este posibil acest lucru? De-a lungul acestei cărţi îţi voi explica în detaliu cum generează boli gândurile şi sentimentele nesănătoase şi cum ajută gândurile şi sentimentele sănătoase corpul să se repare singur.

Vindecarea cu ajutorul mintii Dar lucrurile nu se opresc aici. Există dovezi care atestă că medicii pot facilita procesul de recuperare al bolnavului, nu doar prin tratamentele pe care le prescriu, ci şi prin autoritatea pe care le-o conferă acestora. Există dovezi legate de un factor surprinzător care conferă mai multe beneficii stării de sănătate decât renunţarea la fumat. Potrivit acestor dovezi, există un factor pe care puţini oameni îl asociază cu sănătatea fizică, dar care poate prelungi viaţa cu mai bine de şapte ani, un altul care poate reduce dramatic numărul de vizite la doctor, o schimbare pozitivă în atitudinea mentală care poate prelungi viaţa cu zece ani, un obicei de la locul de muncă ce poate amplifica riscul de moarte şi o activitate extrem de plăcută pe care aproape nimeni nu o asociază cu o viaţă sănătoasă care reduce dramatic riscul de atac de cord, de atac cerebral şi de cancer la sân.

Acestea sunt doar câteva din realităţile verificabile din punct de vedere ştiinţific pe care ţi le voi împărtăşi în această carte şi care mie una mi-au schimbat în mod radical felul în care privesc medicina.
Cartea de faţă este împărţită în trei părţi: în Partea Întâi îţi voi demonstra că mintea are puterea de a modifica organismul din punct de vedere fiziologic printr-o combinaţie puternică între credinţa pozitivă şi îngrijirea atentă şi plină de afecţiune furnizată de terapeuţii profesionişti. În Partea a Doua îţi voi demonstra că mintea poate modifica fiziologia corpului prin alegerile pe care le face în viaţă, inclusiv prin relaţiile pe care le cultivă, prin viaţa sexuală, munca prestată, alegerile financiare, creativitatea exprimată, optimismul sau pesimismul afişat, gradul de fericire şi felul în care îţi petreci timpul liber. Cu această ocazie, îţi voi preda un instrument important pe care îl vei putea folosi în orice context şi care ţi-ar putea salva viaţa.

Toate acestea te vor pregăti pentru Partea a Treia, în care îţi voi prezenta un model al bunăstării complet nou pe care l-am creat şi prin care te voi călăuzi către autovindecare de-a lungul a şase paşi. În momentul în care vei termina această carte, îţi vei putea stabili propriul diagnostic, îţi vei putea prescrie propria reţetă medicală şi îţi vei putea crea un plan clar de acţiune menit să te ajute să trăieşti miracolul vindecării în corpul tău.

Reţine: sfaturile din această carte nu se adresează exclusiv oamenilor bolnavi, ci şi celor sănătoşi interesaţi de prevenirea bolii. Nu aştepta până când corpul tău începe să ţipe din cauza unei boli care îi pune în pericol viaţa. Dorinţa mea este să te învăţ să ţii cont de toate şoaptele corpului tău. Acestea sunt pietrele de temelie pe calea către o stare de sănătate optimă, care te vor îndepărta de factorii ce cauzează boala şi te vor conduce la o stare de sănătate mai bună şi de vitalitate prelungită, fapt dovedit ştiinţific.

Este posibil ca ceea ce îţi voi revela în continuare să te surprindă, ba poate chiar să te facă să te simţi ameninţat. Fă-i totuşi o favoare corpului tău şi citeşte această carte fără a o judeca pripit. Deschide-ţi mintea şi fii dispus să îţi schimbi modul de a gândi referitor la corpul şi la sănătatea ta. Este la fel de posibil ca principiile descrise în această carte să îţi pună la grea încercare convingerile, să te scoată din zona ta de confort şi să te facă să te întrebi dacă nu cumva am inventat toate aceste lucruri. Te asigur însă că nu am inventat nimic. De-a lungul întregii cărţi îmi voi susţine toate argumentele şi recomandările cu referinţe ştiinţifice.

Dat fiind că ştiu că multe din lucrurile pe care ţi le voi spune în continuare te vor face să îţi ridice sprâncenele până la cer, doresc să precizez că am scris această carte în primul rând pentru oamenii sceptici, aşa cum am fost şi eu până nu demult. Scopul acestei cărţi este de a construi o pledoarie ca şi cum m-aş afla în faţa unui juriu alcătuit din colegi de-ai mei medici. Totuşi, nu pe doctori încerc în primul rând să îi conving. De bună seamă, sper ca aceştia să asculte argumentele mele, căci dacă o vor face, faţa medicinii moderne aşa cum o cunoaştem la ora actuală se va schimba pentru totdeauna.
În realitate, am scris această carte pentru tine – dacă ai fost vreodată bolnav, dacă ai iubit pe cineva bolnav sau dacă doreşti să previi cu orice chip boala din viaţa ta. Tu eşti cel pe care doresc să îl ajut, căci dorinţa mea cea mai arzătoare este să pun capăt suferinţei şi să te ajut să îţi optimizezi şansa de a duce o viaţă lungă, sănătoasă şi plină de vitalitate. Aceasta este misiunea mea în această viaţă, cea care m-a condus la alegerea acestei profesiuni de medic.

Singurul lucru pe care ţi-l cer pe măsură ce vei continua să citeşti este să rămâi alături de mine. Oferă-mi şansa de a te ajuta să îţi lărgeşti orizontul mental, aşa cum am făcut-o la rândul meu, deşi nu mi-a fost deloc uşor. Lasă-mă să te ajut să îţi vindeci gândurile, astfel încât corpul tău să le poată urma. Acordă-ţi permisiunea de a renunţa odată pentru totdeauna la conceptele greşite despre sănătate şi medicină. Viitorul medicinii depinde de noi. Vino şi ia-mă de mână. Haide să explorăm împreună acest viitor.

Dr. Lissa Rankin

Citeste si Vindecarea cu ajutorul minţii

 dr1
 
 
hofigal
hcomplet
 ....................................................................

 

Ov
 

psihoterapie homeopatie

 
 certuri
  
 ------------------------------------------------- 
 de ce
 
anxietate 12
 
Ayurveda cabinet
 
 
 
 
 

    

logo

   
  pulbere de iarba
 
 

 

hofigal

  

helminon

SEO